Am invatat ce e iubirea. Stiu ca are cel mai dulce gust posibil, la inceput si o buna perioada de timp, dar, mai stiu si ca poate avea cel mai amar gust din lumea asta. Disperarea e prietena iubirii amare. Nu mai e o noutate pentru mine.
Acum risc, am intrat pe un taram semi-cunoscut si nu mi-e frica, daca voi suferi mai tarziu, am mai fost pe strada aceea si stiu cum e. Nu cred ca poate fi mai rau decat a fost, atunci a fost iadul pe pamant.
Nu fac decat sa ma bucur de ce am acum fara sa ma gandesc la viitor. Nu imi fac sperante, ele cred ca sunt simptomele disperarii si nu le agreez. Iau lucrurile asa cum vin, le asimilez si le accept ca atare.
Nu mai sper la marea iubire a vietii, nici nu cred in ea. Daca va fi vreodata sa am parte de asa ceva, foarte bine. Pana atunci insa, ma bucur de ploaia de artificii si traiesc clipa, e motto-ul meu, pana la urma.
Nasty Thoughts 
laissez-faire in culori iti doresc! 🙂
ApreciazăApreciază
Se pare ca avem acelasi motto. 🙂
Si da, o data ce ai fost in iad, urmatoarea nu poate sa arda mai tare ca atunci.
Deci suntem mai safe acum. Si savuram mai constient artificiile.
ApreciazăApreciază
Perfect. Artificiile sunt totul! Fără ele, n-ar exista nimic. Ar fi o plictiseală totală.
ApreciazăApreciază