3 luni

Au trecut 3 luni în care mi s-au întâmplat destule, cu bune, cu rele, din care am avut ce învăța, am suferit, m-am bucurat, am plâns, m-am stresat, am urlat, m-am necăjit, am râs în hohote, au fost zile frumoase și bune, altele mai puțin bune și întunecate. Și nu regret nimic. Nici măcar faptul că, din nou, le-am acordat credit unor persoane care nu meritau, și care, în cele din urmă, și-au arătat adevărata față. În 3 luni, am învățat că nu contează ce vârstă ai și câte business-uri ai, degeaba te lauzi cu experiența ta de viață și cu faptul că îți câștigi singur existența, în zadar mă consideri pe mine o răsfățată, caracterul tău tot infect e și tot frustrat te numești când dai pe din afară de invidie, indiferent câți ani ai avea în plus față de mine.

Cam în ultima decadă din septembrie, am rămas fără permis, deh, picior greu, toc lung, ce să faci, se mai întâmplă, dar am satisfacția că a fost doar 30 zile, până la urmă și nu 90 cum a vrut nenea polițistul 😀 Am recuperat permisul, dar a început mașina din dotare să dea semne de bătrânețe cronică. Pe lângă durerea de cap dată de mașina defectă, am început (după cum am mai spus și în articolul anterior) să merg și la sală pe lângă kangoo. Din cauza acestui fapt, o persoană din anturajul meu, s-a trezit cu două perechi și mi-a spus niște vorbe de undeva de pe o scară foarte înaltă, lucruri care nu era cazul să mi le spună și de pe scara aia înaltă care nu avea ce să caute în ecuație, nu are niciun motiv să se considere acolo sus, nu în fața mea. Pentru că nu dau explicații despre viața mea personală și despre activitățile ce le fac în timpul meu liber, am decis să dau dovadă de înțelepciune, să o las pe cucoana în cauză să se ambaleze și să-mi văd în continuare de ale mele. Cum sunt o fire ambițioasă și când mi se pune pata pe ceva,  chiar reușesc să fac ce mi-am propus, în procesul până la finalizarea acțiunii, obișnuiesc să dau 300%, lucru care nu e tocmai indicat, drept dovadă, am avut niște problemuțe de sănătate din cauza efortului fizic prea mare pe care l-am depus. Prin urmare, m-am potolit și o iau la pas normal, finalul tot acela va fi, dar procesul e mai lent așa.

Într-o zi, curiozitatea mă împinge, și intru pe pagina de facebook a kidului să văd ce s-a mai ântîmplat după ziua lui de naștere, poate găsesc iar vreo poză nouă cu el și iubita tinerică ce-i stă alături. Când colo, citesc un status de mulțumiri și un anunț făcut de el, care mă înlemnește instant. Tatăl lui a încetat din viață cu o zi înainte de ziua lui de naștere. Mă panichez, o sun pe prietena mea, îi povestesc și o întreb ce să fac, să sun sau nu?! Să scriu mesaj sau nu? Îl ai în lista de prieteni? mă întreabă ea. Nu. Eh atunci, dacă acționezi, va ști că l-ai căutat pe facebook. Și așa, m-am potolit instant, am băut un pahar cu apă să-mi revin și am mers mai departe. Life goes on….

Am renunțat și la țigări și n-am pus niciun gram în plus pe mine, cea mai mare realizare din acest an, de care sunt foarte mândră! 😀

Pe cucoana în cauză, despre care am menționat câteva rânduri mai sus, am lăsat-o să explodeze și pe ea și pe al ei iubit soț, după care, tot eu, aia ”mică și răsfățată” le-am întins o mână a prieteniei pe care nu au vrut să o mai îmbrățișeze. Eh, când am văzut eu cum stă treaba, am decis să-i las în pace, să îmi văd de drumul meu, să îi tratez cu indiferență și să îmi ofer satisfacția de a-i ignora pe viitor. Reacțiile nu au întârziat să apară, dar pentru că am decis să nu mă mai încarc cu lucruri negative, le-am ocolit elegant și cochet.

Ca să simt că trăiesc la maxim, m-am trezit într-o noapte cu toată gura spartă, fără să fi făcut ceva, din cauza unui pahar aruncat la întâmplare, habar nu am de cine și fără să cunosc traiectoria obiectului. Cert e că, victima colaterală din toata povestea, am fost chiar eu. Daunele destule, zic eu: incisivi superior sparți, ambele buze sparte, hematoame în interiorul cavității bucale destule, pe care le mai am și în prezent. Și dă-i umblături și medici legiști și du-te fă-ți dinții ca să poți mânca din nou și dă-i concediu medical ca să ai timp fizic să te ocupi de toate și dă-i nervi că deh, așa-i în România, birocrația ne omoară și mașina din dotare cu figurile de rigoare și uite așa, ce frumoasă este viața!

Trecem și peste acest incident și ne amuzăm în continuare de telenovela de la sala de sport de zi cu zi. Bărbați în călduri, pachețele de mușchi și toate cele, ce mai, o distracție pe cinste, zilnică și bine meritată.

Eh, și tocmai când credeam că încep să intre lucrurile pe al lor făgaș normal, mă lovește bumerangul, fix în moalele capului.

12 decembrie 2013, cea mai stresantă zi din acest an, de la servici, nu știam pe ce să pun mâna mai întâi, cui să răspund prima dată la mail, ce să scanez și ce să rezolv mai repede. Și printre tonele de apeluri ce le primeam în ziua respectivă, toate in interes de serviciu, am primit unul singur personal. Doar unul. Și am rămas încremenită, cu telefonul în mână neștiind ce să fac, să răspund sau nu?!

to be continued . . .

P.S. Melodia, v-o dedic, din suflet :-*

3 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s