Etichete

, , , , , , , , ,

De-a lungul timpului, am avut , să zicem „relaţii” cu bărbaţi ocupaţi. Ocupaţi as in cu prietena, soţie, iubită, logodnică etc. Am acceptat astfel de relaţie cu fiecare dintre cei în cauză pentru că, realizasem, că nu aş putea avea o relaţie normală cu respectivii. Acum, normal că dacă îmi plăcea de unul suficient de mult încât să-mi doresc o relaţie normală şi avea consoartă, o lăsam baltă. Ba, mai mult, nici măcar nu mă oboseam să încerc să îl am ca şi fuck-friend. Nu mă interesa să ştiu cine e partenera în cauză, de ce o înşeală, ce nu merge bine în relaţia respectivă, and so on.

Cu M. era la fel. Singura diferenţă a fost că nu am ştiut de la început că are pe cineva, că mai apoi se şi însurase, că făcuse şi doi copii în toţi aceşti ani, etc. El era cel care mă urmărise, la propriu, atâtea luni de zile, până a găsit o modalitate de a comunica cu mine. Nu l-am întrebat nimic niciodată de soţia lui, nu am fost curioasă să ştiu nimic despre ea. Dacă chiar muream de curiozitate, aflam din altă parte, dar, în niciun caz nu îl întrebam pe el. Ştiam cine e ea, ştiam cum arată, ştiam cum e. Şi rămânea acolo, în mintea mea. Niciodată nu m-a interesat să aflu de ce îl suportă cu toate nebuniile ce le făcea, de ce îi accepta nopţile pierdute plecat de acasă, de ce nu îl sună niciodată.

Ce mă intrigă pe mine este faptul că multe dintre prietenele mele îmi spuneau să fac ceva să îl am doar pentru mine şi mereu le spuneam că nu mă interesează acest lucru. Pentru că ştiam cum face , ştiam cum îşi pierde nopţile pe la chefuri şi prin diferite cârciumi, ştiam ce anturaj are, ştiam ce face şi realizasem că viaţa pe care el o are nu era pe placul meu. Nu aş fi suportat să fiu femeia din viaţa lui, cea care îi este alături necondiţiat. Şi dacă nu era aşa şi chiar mi-aş fi dorit să am o relaţie cu el, nu eram capabilă să fac ceva în sensul ăsta.

Cred, cu tărie, că nu îmi pot construi fericirea pe nefericirea altcuiva. Ba, mai mult, nu aş suporta să am un suflet chinuit pe conştiinţă. Nu am stomac să fac aşa ceva. Dacă aveam , probabil acum aş fi fost căsătorită şi nu aş fi dus lipsă de nimic, atât material cât şi sentimental. Dar am ales să trăiesc în linişte, să ştiu că atunci când îmi aşez capul pe pernă seara, sunt liniştită şi nu sunt vânată de gânduri negre şi de o conştiinţă încărcată.

Mă tot întreb de ce există femei care dacă se îndrăgostesc de un bărbat ocupat (nu neapărat se îndrăgostesc, de multe ori, e suficient să le placă foarte mult de respectivul), fac orice pentru a-l despărţi de actuala, pentru a rămâne cu ele. Nu realizează că dacă sunt ele capabile să facă aşa ceva şi le şi reuşeşte, oricare alta ar apărea ulterior în viaţa acelui individ, ar putea face la fel? Există precedent, nu? Nu zic că e obligatoriu să se întâmple asta, dar e posibil, există un risc. Şi în plus, sunt atâţia bărbaţi pe planeta asta…….

Dacă voi găsiţi argumente şi scuze plauzibile pentru un astfel de comportament, lăsaţi-mi şi mie un comentariu, poate reuşesc să înţeleg.